Încălzirea globală… altfel

Primul om de știință care a făcut calcule cu privire la încălzirea globală a fost suedezul Svante Arrhenius (1859-1927). Estimările sale au fost făcute la sfârșitul secolului XIX, dar realitatea fenomenului a fost confirmată abia în anul 1987 și de atunci publicul a asistat la marele meci, pe alocuri cu accente isterice, jucat de susținătorii apocalipsei climatice contra echipei de negaționiști ai încălzirii globale. După 30 de ani, putem spune că negaționiștii au pierdut rușinos, prin descalificare. Strategia lor a fost greșită de la început, pentru că lupta împotriva măsurătorilor și cifrelor exacte nu poate niciodată să aibă succes. Pe de altă parte, poate că ar fi fost mult mai util să urmeze opinia lui Arrhenius, care considera benefică o încălzire de câteva grade. De cealaltă parte, susținătorii apocalipsei climatice nu sunt cu adevărat învingători ai acestui meci, multe dintre estimările si predicțiile lor fiind contrazise de realitate.

    Situația actuală. În ultima sută de ani temperatura medie a globului a crescut cu aproximativ 0.7-0.8 grade Celsius. Estimările cele mai alarmiste vizează o dublare a acestei valori, până la +1.5 grade în anul 2050, iar predicțiile cercetătorilor cu opinii moderate estimează +1 grad Celsius la jumatatea secolului XXI, comparativ cu valorile de referință de la începutul secolului trecut.  În luna mai 2017 banchiza din Oceanul Arctic avea suprafața de 12.74 milioane kmp și, ca să înțelegeți gradul de isterie practicat de susținătorii apocalipsei climatice, trebuie să menționez previziunea lor din anul 2007, când spuneau că până în 2013 banchiza arctică se va topi complet. Parcă pentru a râde de militanții ecologiști, natura ne-a oferit în anul respectiv o banchiză mai mare cu 30-40 la sută față de anii anteriori, iar un vapor cu 52 de cercetători la bord a avut nevoie de ajutor pentru a scăpa dintre ghețuri.

    Altă poveste parțial infirmată și parțial confirmată este aceea privitoare la fenomenele meteo extreme. O atmosferă mai caldă are mai multă energie, iar alarmiștii au concluzionat că numărul și intensitatea uraganelor vor crește. Datele acumulate până în prezent par să indice o scădere a numărului de uragane, însoțită de creșterea intensității lor. Altfel spus, furtunile de mare intensitate absorb multă energie din sistem și previn apariția furtunilor mici și dese. Se poate face o analogie inversă cu seismologia, unde este cunoscut că eliberarea energiei prin cutremure mărunte previne apariția unor seisme majore. Pe de altă parte, aria de formare și deplasare a uraganelor este mai mare. Traduse în termeni umani, aceste informații ar suna astfel: șansele ca un uragan să lovească orașul meu sunt mai mici decât în trecut, dar dacă asta totuși se va întâmpla trebuie să mă pregătesc pentru o lovitură serioasă.

• Uraganele din Oceanul Atlantic în perioada 1995-2016

   Noi, în mijlocul Europei nu avem de-a face cu uraganele, însă, conform celor mai pesimiste opinii, vom fi loviți de secetă sau inundații. Nici în acest caz situația nu e catastrofală pentru că lucrurile stau în felul următor: temperatura mai mare determină o evaporație sporită a apei, mai ales pe timpul verii, iar toată apa care se evaporă trebuie să cadă la un moment dat sub formă de precipitații. Pentru Europa circulația dominantă a maselor de aer este de la vest spre est – vorbesc aici despre Vânturile de Vest, care transportă masele de aer din zona atlantică peste Europa si mai departe pană în Asia Centrală. Astfel stând lucrurile, probabil vom asista la o creștere a influenței oceanice în clima continentului nostru. Efectul climei de tip oceanic este acela de moderare a fenomenelor extreme, dar asta nu înseamnă că vom fi feriți de secete sau inundații, care sunt un fenomen repetitiv, firesc pentru o țară situată în partea central-estică a Europei. În țara noastră anii 1907, 1924, 1945-1946, 1982, 1992, 2000 și 2007 au fost secetoși, în schimb anii 1912, 1970, 1972 și 2005 au adus precipitații abundente și inundații, iar din această înșiruire se vede clar că fenomenele extreme nu sunt o invenție de dată recentă. S-au întâmplat mereu, dar omul are memorie scurtă și o doză considerabilă de egoism datorită căreia își imaginează că necazurile lui de azi sunt cele mai mari și mai importante.

    Istoria și preistoria. În trecutul relativ apropiat, mai exact între secolele XI-XII lumea a cunoscut o perioadă caldă. Atunci vikingii au descoperit și colonizat Groenlanda (Țara Verde), iar descoperirile arheologice confirmă existența unor ferme din epoca respectivă. De asemenea, cronicile istorice arată că în toată lumea, din Europa pană în Orientul Mijlociu și până în China oamenii se îndeletniceau cu aceleași lucruri ca și în perioadele anterioare sau cele ulterioare – făceau comerț, război, întemeiau sau dărâmau state și dinastii – business as usual. Dacă mergem mai departe în trecut vom descoperi perioadele interglaciare din urmă cu 120 de mii de ani sau 240 de mii de ani, când temperatura medie era cu 2-3 grade mai ridicată, iar strămoșii omului nu numai că nu au dispărut, ci au evoluat.

    Concluzie. Da, planeta se încălzește și omul este cel puțin parțial responsabil de această schimbare. E o prostie să negăm asta, dar în același timp este caraghios să emitem teorii apocaliptice. E posibil ca Arrhenius să fi avut dreptate în totalitate. A fost nevoie de 100 de ani pentru confirmarea ideii sale referitoare la încălzirea globală, iar următorii ani poate că vor confirma și bănuiala sa conform căreia încălzirea e convenabilă. Cu siguranță el nu era plătit de giganți din domeniul energiei și nici mânat de vreo ideologie, atunci când a emis respectivele idei.

    P.S. După scrierea acestui articol a început sezonul uraganelor 2017. În ciuda emoțiilor puternice și a vuietului din mass-media, asta nu schimbă nimic din cele scrise anterior. Până la acest moment s-au produs 8 uragane, adica mult sub numarul maxim (15), înregistrat în anul 2005. Meteorologii prevăd că, până la încheierea sezonului, e posibil să mai asistăm la încă unul sau două uragane.