Secesionism și vise prezidențiale

În ultima lună am asistat la spectacolul de circ pus în scenă se secesioniștii catalani, cărora li s-a urât de prea mult bine. După ce a târât provincia într-un referendum ilegal, Carles Puigdemont, zis și Carlito Pui de Munte, s-a codit aproape o lună, neștiind dacă să declare sau nu independența provinciei. În final a pasat problema parlamentului regional, pentru a dilua responsabilitatea ce îi revine și imediat după declararea independenței a fugit în Belgia. Mare conducător – mare caracter!

Internetul abundă de proști, dar in ultima lună, pe marginea acestui subiect parcă s-au scris exagerat de multe prostii. Am asistat la o campanie masivă de susținere a secesiunii catalane, nu prin argumente reale, ci pe considerente emoționale sau chiar prin comparații absurde între Carlito Pui de Munte si figuri istorice de genul lui George Washington ori Nelson Mandela. Cine și cum a orchestrat această campanie e altă poveste, iar în articolul acesta nu intenționez să bat câmpii cu teorii ale conspirației.

Comparația cu Statele Unite este absurdă din start. Singura asemănare ar putea fi că ambele mișcări de independență au un substrat economic. Coloniile americane și-au declarat independența din motive economice, sub sloganul „No taxation without representation”, aceasta fiind o solicitare de bun-simț. În cazul provinciei spaniole există reprezentare politică la toate nivelurile, iar sistemul de taxare este identic la nivelul întregii țări, doar că anumiți escroci nu mai vor să-și plătească dările către stat și profită de naivitatea sau independentismul romantic al unora dintre concetățenii lor. La o analiză sumară, chiar și substratul economic al revendicării s-ar putea dovedi șubred. Momentan ponderea economică a Cataloniei este mai mare decât ponderea sa demografică în ansamblul Spaniei, dar odată cu migrarea multor firme, care își mută sediile sociale și, prin urmare, contribuțiile fiscale în alte regiuni spaniole, importanța economică a provinciei va scădea. Portul Barcelona este un stâlp al economiei catalane, însă el contează doar ca poartă pentru intrarea și ieșirea mărfurilor din Uniunea Europeană. Odată ce provincia părăsește Spania, iese și din UE, iar fluxurile de mărfuri se vor reorienta spre alte porturi. Celălalt pilon economic al regiunii este turismul, dar odată cu fantasmele secesioniste, în Barcelona a apărut și o altă nemulțumire, concretizată prin manifestații împotriva turiștilor, care fiind prea numeroși îi deranjează. Nu contează că turiștii aduc bani, nu contează logica, contează doar politica identitară și faptul că unii locuitori ai provinciei suferă de xenofobie acută. Toate premisele și toate argumentele raționale sunt împotriva unei separări de Spania, dar o bună parte dintre catalani par să-și fi pierdut mințile.

Trecând la comparația cu Nelson Mandela, sunt complet siderat de imbecilitatea autorului, care evident nu a pus vreodată piciorul prin Spania. Am încercat din răsputeri să-mi amintesc cum arată bantustanele catalane, dar fără succes. De fapt cei care vor să promoveze un fel de apartheid, adică pe românește, o politică de segregare, sunt tocmai independentiștii. Chiar dacă s-ar putea să ajungă puțin la închisoare, n-are Puigdemont nici o asemănare cu Mandela. E doar un cocoșel care ar vrea să fie președinte, dar e mulțumit și cu funcția onorifică, în exil. Mare lider!