Fractalul Civilizației

În lunga sa carieră de explorator al istoriei, Neagu Djuvara a sesizat existența unor scheme repetitive, pe care le-a expus publicului în lucrarea sa „Civilizații și tipare istorice”. Am citit cu ceva timp în urmă acest studiu comparat al civilizațiilor și o idee nu-mi dă pace. Ce ar fi dacă am privi civilizația ca pe un fractal? O formă geometrică complexă, care crește de la mic la mare, replicând elementele mărunte la un ordin de mărime superior. E un exercițiu destul de dificil pentru un om – un biet punct din interiorul fractalului – să-și imagineze întregul, mai ales atunci când forma respectivă are o uriașă întindere în spațiu și timp. Totuși, putem încerca. Desigur civilizația este un produs natural, nu rezultatul unor funcții matematice, prin urmare aici nu vorbim despre un fractal perfect. Așa ceva nu există în natură, ci doar în simulările computerizate sau… în Eidos (lumea ideilor). Eu vorbesc despre un fractal aproximativ, definit astfel: „Un obiect care afișează o structură auto-similară la o scară mare, dar finită. Exemplele includ norii, fulgii de zăpadă, cristalele, lanțurile montane, fulgerele, rețelele hidrografice, conopida sau broccoli și sistemul de vase sanguine”. Interesant! Multe chestii sunt fractali aproximativi. De ce nu s-ar fi dezvoltat și civilizația dintr-o asemenea matriță? Unii cred că istoria se repetă, iar alții glumesc spunând că istoria se bâlbâie, adică repetiția nu e perfectă. Eu cred că exact asta s-a întâmplat și cu civilizația occidentală, care este expansiunea fractalică a civilizației greco-romane, iar aceasta, la rândul ei, își are originea într-o civilizație egeeană mai veche.

Revenind la Neagu Djuvara, să vedem cum a descris el situația. Există civilizațiile din prima generație, cu o expansiune spațială relativ redusă, iar după prăbușirea acestora urmează civilizațiile din a doua generație, apoi a treia generație, fiecare inspirându-se din trecut și fiecare cu o întindere spațială  mai mare față de precedenta. Cam același lucru îl spun și eu, doar că nu vreau să las separate cele trei civilizații, ci încerc să le unesc într-o unică structură. Din păcate trecutul nu poate fi analizat și demontat asemenea unei flori de conopidă. Istoria scanează trecutul, dar cu cât mai îndepărtate sunt evenimentele, imaginile obținute sunt tot mai deteriorate, distorsionate sau uneori pur și simplu lipsesc. Chiar și în aceste condiții, o schemă repetitivă poate fi identificată. În continuare voi detalia câteva bâlbâieli ale istoriei datorită cărora poate fi conturat un fractal.

• Celelalte civilizații (Egipt, Sumer, India, China) au fost continentale și agricole, în schimb civilizația egeeană și urmașele ei au alte caracteristici, fiind mai degrabă maritime și comerciale. Pentru populația străveche din Creta și insulele Mării Egee a fost obligatoriu să devină navigatori, iar comerțul a urmat în mod firesc. Mai târziu, civilizația generație a doua, cea greco-romană, a fost construită inițial pe dominația ateniană asupra mării și a atins apogeul în veacurile când flota romană era stăpâna necontestată a întregului bazin mediteranean. Cam în aceeași perioadă a prosperat încă o civilizație maritimă, mai exact Fenicia, împreună cu vlăstarul său Cartagina, dar ea a dispărut după campaniile lui Alexandru în Levant, respectiv Scipio Aemilianus în nordul Africii. Talasocrația (thalassokratia) este un termen inventat chiar de vechii greci pentru a defini puterea maritimă a Civilizației Minoice, pe care Atena a imitat-o cu succes, la o scară considerabil mai mare. În vremurile moderne, echivalentul talasocrației ateniene a fost întruchipat de Imperiul Britanic, care a dominat toate mările lumii pentru o bună bucată de timp, iar apoi a predat ștafeta Statelor Unite. Flota în sine nu capturează și nu controlează teritorii, dar ajută la proiectarea forței în toate regiunile controlate. E vorba despre transportul rapid al legionarilor sau al tancurilor și blocarea mișcărilor altora.
• În Antichitate polisurile grecești s-au întrecut înființând colonii și luptând între ele. Tot la fel au făcut și regatele europene, dar până la urmă, în ambele situații marele învingător a fost o nouă putere apărută undeva la periferie, Roma în vechime și SUA în zilele noastre. E interesant de observat că romanii, deși în secolul III î.e.n. erau deja o putere regională în vestul Mediteranei, au devenit cu adevărat mari numai după ce s-au amestecat în războaiele statelor elenistice. La fel s-a întâmplat și cu americanii, care la sfârșitul secolului XIX erau deja principala putere a emisferei vestice, dar au devenit o superputere globală doar după implicarea în conflictele Lumii Vechi.
• Din punct de vedere cultural, civilizația de generația a doua a trăit un fenomen asemănător Renașterii și Iluminismului, atunci când mai întâi au privit în trecut la eroii homerici, iar apoi au început să producă artă, reforme sociale și filosofie. Despre Renașterea și Iluminismul propriu-zise nu vreau să vorbesc foarte mult, dar totuși trebuie remarcat norocul civilizației din generația a treia, care s-a putut inspira nu numai din faptele precedentei civilizații, cea greco-romană, ci și din faptele civilizației egeene primare. E adevărat că sunt povești spuse la mâna a doua, filtrate în Antichitatea Clasică și ajunse până la noi prin jocul hazardului, dar e normal să se întâmple așa când privim detalii din ce în ce mai mărunte și mai îndepărtate.
• În cadrul fiecărei civilizații a existat o relație ambivalentă între elementul mai recent și cel mai vechi, un amalgam de respect și dispreț. Această ambivalență poate fi găsită în relațiile dintre americani și europeni, dintre romani și greci, iar dacă ne uităm atent la vechile mituri egeene vedem că  situația era asemănătoare pentru micenieni și minoici (Teseu și Minos nu au avut o relație bună, dar peste două generații îl găsim pe Idomeneu, nepotul regelui Minos, alături de ahei în războiul troian). Fiecare dintre cele trei civilizații este alcătuită dintr-un partener tânăr, impetuos în fapte, excepțional la chestiunile tehnice și uneori grobian, alături de un partener mai vârstnic, cu obiceiuri rafinate, sclipitor în artă și uneori înșelător. Când vorbim despre tehnologie e evident că americanii i-au depășit pe europeni, tot așa cum romanii i-au întrecut pe greci, însă din vremea civilizației egeene nu nu prea există dovezi care să arate că micenienii ar fi fost mai capabili decât vechii cretani. Dovezi nu sunt, dar povestea calului troian, dacă e adevărată, ne arată că micenienii erau ingineri pricepuți. Din păcate informația vine pe filieră poetică, iar bardul nu avea înclinații tehnice și nu oferă detalii. Dacă discutăm despre producția artistică, situația este inversată. În fiecare pereche, partenerul mai tânăr fiind în inferioritate și conștient de situația sa, imită realizările seniorului, iar uneori încearcă să suplinească talentul prin etalarea unor lucrări mai mari, sau mai multe, sau mai strălucitoare. Cum era de așteptat, rezultatele acestei abordări sunt amestecate: de multe ori replici decente, în unele cazuri kitsch-uri și ocazional opere de artă. Prin muzee există statui romane cu nemiluita, dar numai la unele statui grecești am văzut fluturând cutele din marmură ale veșmintelor. Micenienii au produs foarte multe obiecte din aur, dar din punct de vedere estetic, bijuteriile cretane le întrec cu ușurință. Între arta americană și cea europeană nu e loc de comparație, dar de dragul bunelor relații transatlantice putem zice că artiștii americanii sunt încă tineri.

În punctarea aspectelor esențiale, care ajută la identificarea tiparului unui fractal, am încercat să nu mă pierd în prea multe detalii. Chiar dacă o asociere de genul Alexandru – Napoleon poate fi tentantă, ea nu nu-și are aici locul sau rostul. Nici măcar la nivelul statelor nu e posibilă alcătuirea unor asemenea perechi, pentru că fractalul se dezvoltă utilizând materialul clientului. Exceptând perechea Roma – Statele Unite, pe care chiar americanii și-o asumă, e exagerat să facem asocieri de genul: Atena – Anglia sau Sparta – Spania. De ce nu ar fi Corint – Spania, iar Sparta – Germania? Iar dacă Franța l-a avut pe Napoleon asta înseamnă că e un soi de Macedonie modernă? Evident că nu. Căutarea tiparelor trebuie făcută păstrând o distanță suficientă, pentru evita situația proverbială a celui care nu vede pădurea din cauza copacilor.

Mai rămâne de făcut o periodizare, pentru a stabili unde începe și unde se termină segmentele stufoase ale fractalului și pentru a vedea cum sunt conectate între ele prin repetiția unor perioade tulburi, așa-zisele evuri întunecate. Între dispariția vechii civilizații egeene și apariția civilizației grecești există un hiatus, o perioadă de aproximativ trei-patru secole despre care nu știm mai nimic. Intervalul cuprins între anii 1200 – 800 î.e.n. este pe bună dreptate considerat un ev întunecat. Știm că în secolele respective multe cetăți au fost distruse sau părăsite, populații străine au migrat pe apă și pe uscat, dar detaliile lipsesc. Totuși din bezna asta a răsărit următoarea civilizație, cea greco-romană, iar la apusul ei a urmat un alt ev întunecat, însă de data asta eclipsa nu a fost totală. Tiparul migrațiilor străine pe mare și pe uscat s-a repetat, orașele au fost din nou distruse sau părăsite, dar avem destule informații din perioada respectivă. În mod formal sfârșitul Antichității este plasat în 476, anul căderii Imperiului Roman de Apus, dar la momentul respectiv Imperiul Roman de Răsărit era încă foarte puternic, iar în următorul secol, sub domnia lui Iustinian, a reușit să recupereze Nordul Africii, Italia, Sicilia, Sardinia și Corsica, plus o bucată din Spania și controla nestingherit Marea Mediterană. Tot atunci vechea artă a mozaicului a ajuns la apogeu, iar în Constantinopol a fost construită biserica Sfânta Sofia, aceasta fiind probabil ultima capodoperă ale geniului ingineresc greco-roman. Deci putem spune fără teamă că la moartea lui Iustinian, în anul 565, Imperiul Roman era încă viu și merita titulatura de Imperiu. După numai un secol situația va fi cu totul alta: învins pe toate fronturile și restrâns din punct de vedere teritorial la Asia Mică plus Grecia și insulele din Mediterana, imperiul s-a întors împotriva propriei moșteniri culturale. Debutul Iconoclasmului în anul 726 a încheiat definitiv Antichitatea și, chiar dacă nominal Imperiul Roman (titulatura de Imperiu Bizantin e o invenție a istoricilor) a continuat să existe, după acest moment el nu mai poate fi considerat un continuator al lumii greco-romane. În occident perioada secolelor VI-VIII a fost într-adevăr tulbure, dar vizigoții, francii și saxonii și-au însușit vilele romane, iar atunci când au construit, au făcut-o în Stil Romanic, emulând vechea arhitectură imperială. Antichitatea încă supraviețuia, dar următorul val migrator avea să-i pună capăt. Prin urmare perioada întunecată care separă sfârșitul Civilizația Greco-Romane de nașterea Civilizației Occidentale ar trebui plasată aproximativ între anii 700 – 1100. Expansiunea arabă din sud, raidurile vikingilor din nordul și vestul continentului, invazia ungurilor în centrul Europei și pătrunderea bulgarilor în Peninsula Balcanică sunt elementele care i-au dat Lumii Vechi lovitura de grație. E adevărat că în perioada menționată a strălucit Carol ce Mare, care visa să reînvie Imperiul Roman de Apus (too little, too late). Am explicat de ce, în opinia mea, civilizația generației a doua s-a stins în secolul VIII. Acum se cuvine să argumentez de ce plasez începutul Civilizației Occidentale la cumpăna secolelor XI-XII. Nu fac asta doar de dragul simetriei fractalului. În jurul acestei date au avut loc mai multe evenimente definitorii pentru Vestul Europei ca entitate distinctă, cu idei proprii din punct de vedere spiritual, militar și artistic. Cronologic acestea au fost: Marea Schismă din 1054, Prima Cruciadă din anii 1095-1099 (când prinții apuseni au cucerit Levantul, dar nu l-au restituit bizantinilor) și debutul Stilului Gotic, vizibil în arhitectura bisericii Saint Denis, construită între anii 1135 și 1144. În opinia mea acestea sunt elementele care indică nașterea unei noi civilizații din cenușa Antichității. Spre deosebire de popoarele din vestul continentului, pentru care cenușa trecutului a fost un fertilizant, pentru oamenii din răsăritul Europei cenușa a fost camuflajul cu care s-au spoit ca să nu devină cu toții turci sau mongoli. Abia după multe secole, când pericolul asiatic s-a diminuat, est-europenii au început să privească spre Occident și s-au conectat la noua cultură.

După o alergare rapidă prin istorie cred că am reușit să încropesc o schiță credibilă pentru Fractalul Civilizației, care a răsărit în urmă cu peste cinci milenii din solul stâncos al insulei Creta, iar apoi vrejurile sale au crescut în spirale largi, uneori încărcate de flori și alteori acoperite cu spini, până în zilele noastre. Ar fi interesant să știm în ce punct al vrejului ne aflăm azi și ar fi interesant să aruncăm o privire în sus și în viitor, în direcția de creștere a fractalului, dar acestea sunt alte subiecte, pentru alte articole.