Eco iubirile

Ei bine, cine a crezut că e vorba despre un articol care are legătură cu ecologia s-a înșelat. Vreau să vă spun câte ceva despre iubirile din romanele lui Umberto Eco. În lunile februarie și martie, când bărbații trebuie să imagineze pentru partenerele lor diverse trucuri, artificii și demonstrații sentimentale, subiectul acesta îmi pare… adecvat. 🙂

    Primul său roman – Numele trandafirului – pare să fie o neobișnuită povestire polițistă, plasată în secolul XIV, cu călugări distribuiți în rolurile de criminali și detectivi. Nu vreau să trivializez o carte excepțională, dar adevărul este că povestea e țesută pornind de la căutarea unui ucigaș. Evident este un roman mult mai complex, cu nenumărate ramificații istorice și trimiteri filosofice, care ne poartă prin labirintul ideilor și prin labirintul din turnul mănăstirii. Abundența detaliilor din roman, la fel ca abundența sculpturilor de pe o fațadă gotică, poate suprasolicita atenția cititorului, care ajunge să treacă cu vederea iubirea clandestină a lui Adso. Dar tânărul novice are parte de două inițieri, în două feluri de iubire. Pe de-o parte iubirea fizică oferită de țărăncuța analfabetă, iar de cealaltă parte iubirea de înțelepciune pe care o descoperă atunci când pătrunde în bibliotecă. Ambele inițieri se petrec pe furiș, noaptea și chiar dacă în aparență iubirile se exclud reciproc, Adso fiind nevoit să aleagă, totuși pe undeva ele par să se împletească și să se completeze.

    Fuziunea dintre senzualitate și intelect este dusă mai departe în următorul roman – Pendulul lui Foucault – unde capătă substanță prin Sofia. Labirintul cunoașterii, care în 1327 era închis între zidurile abației, este acum expandat la nivel planetar și în plus capătă a patra dimensiune, traversând istoria. Deși au trecut mulți ani de când am citit romanul, mi-a rămas gravată în minte descrierea Sofiei care joacă pinball și trișează înghiontind expert aparatul cu bazinul. De fapt, Sofia este o curvă, iar iubirea ei o minciună, la fel cum obsesia pentru conspirații oculte este o pervertire a intelectului și a dragostei de înțelepciune. Chiar autorul a spus într-un interviu (Questions for Umberto Eco – The New York Times – 25 Noiembrie 2007), că în Pendulul lui Foucault a descris în mod grotesc persoanele pasionate de teorii ale conspirației.

    Al treilea roman – Insula din ziua de ieri – e posibil să conțină și unele amintiri sau elemente autobiografice. Spun asta pentru că, în tinerețea sa, Umberto Eco, asemenea multor adolescenți cu înclinații intelectuale, e posibil să se fi simțit vreodată la fel de izolat precum eroul rămas singur pe un vas, undeva în Pacific. Istețul singur nu se plictisește, el fantazează despre ziua de ieri și cea de azi, despre Potop, despre un frate imaginar, despre o iubită și o iubire imaginară. E cea mai luminoasă dintre cărțile menționate și uneori poate stârni hohote de râs. Dragostea de cunoaștere alimentată cu informații false sau combinată cu lipsa totală de informații îl conduce pe tânărul Roberto spre tot felul de concluzii bizare, iar toată povestea are farmecul inocenței. Orice e posibil pe meridianul timpului incert dintre ieri și azi. Oare?

    Aiaia! Poate omul să analizeze opera lui Umberto Eco până la pensie, dar cred că asta e un alt fel de perversiune intelectuală. Cine nu e capabil să scrie își face o carieră din critica literară, așa se spune, n-am inventat eu aserțiunea asta. Până la urmă, să nu uităm că romanele sunt scrise pentru a fi savurate, nu pentru a fi disecate.