Primăvara algeriană… încotro?

Fiind un om care a trăit într-un stat totalitar, a simțit bucuria provocată de căderea unui dictator și a experimentat entuziasmul unui nou început, am simpatizat cu oamenii care doreau să scape de tiranii și corupția din țările lor. Se întâmpla în timpul Primăverii Arabe din 2011 și, spre deosebire de mulți români, eu chiar am avut ocazia de a vorbi cu câțiva studenți, afaceriști, medici și un barman de origine arabă. Erau oameni destupați la minte, iar cu unii dintre ei chiar am băut bere sau whisky și toți considerau că regimurile din țările lor au nevoie de schimbare. În condițiile acestea, prin anul 2008 am avut o conversație interesantă cu un amic, căruia i-am spus că situația din lumea arabă e asemănătoare cu cea existentă în Europa de Est, cu două decenii mai devreme. Mai exact, eu credeam că arabii sunt pregătiți să facă propria lor revoluție și să se îndrepte spre democrație, iar amicul meu nu era de acord cu mine. Până la urmă s-a dovedit ca amândoi aveam dreptate numai pe jumătate: arabii au protestat, pe ici pe colo au răsturnat niște dictatori, dar cu democrația încă au o problemă… Revoluție da, democrație ba!

În primăvara lui 2011 și în Algeria au existat proteste stradale, dar situația a rămas stabilă, spre deosebire de țările unde au avut loc schimbări de regim, urmate de haos și atentate teroriste (Tunisia și Egipt) sau război civil (Libia, Siria, Yemen). Din păcate dorința arabilor de a scăpa de dictatori a fost, pentru mare parte din populație, urmată de o alunecare spre islamism. Primele alegeri libere din Tunisia și Egipt ne-au arătat cum gândește majoritatea populației și faptul că partidele seculare nu reușesc să obțină mai mult de 30-40 procente din sufragii. Tunisia, probabil cel mai occidentalizat stat arab, a reușit un compromis politic, dar în Egipt a fost necesară intervenția armatei pentru a preveni instaurarea unui regim religios cu iz totalitar. Poate că în 2011 algerienii încă aveau în memorie perioada premergătoare regimului Bouteflika, când incidentele teroriste se întâmplau aproape zilnic, iar masacrele cu zeci de victime deschideau buletinul de știri măcar de două ori pe lună. După încă opt ani, structura populației s-a schimbat, amintirile s-au mai încețoșat, iar algerienii sunt dispuși să riște o schimbare de regim.

Fără îndoială, după două decenii la putere, Abdelaziz Bouteflika poate fi considerat un dictator, iar dorința populației de a-l înlătura e una legitimă. Însă ce se va întâmpla mai departe? Antecedentele teroriste din istoria recentă a acestui stat nord-african nu sunt dătătoare de speranță, iar evoluția situației din alte state arabe care au trecut prin schimbări asemănătoare, nu ne îndeamnă la  optimism. Oare se va ajunge la un compromis, la o nouă dictatură sau la haos generalizat? Indiferent de rezultat, în următorii ani ne putem aștepta să curgă sânge în Algeria. Pentru că ei nu au un sector turistic dezvoltat, probabil nu vom auzi despre europeni împușcați pe șezlonguri ca în Tunisia sau turiști măcelăriți în autocar ca în Egipt, dar ne putem aștepta să auzim din nou despre sate decimate prin Munții Atlas. Cine vrea să citească detalii îngrozitoare despre terorismul în stil algerian, le poate găsi din abundență pe internet. Just google: „List of Algerian massacres of the 1990″