Povestea ascunsă

Patria simbolurilor și a figurilor de stil este, fără dubiu, literatura. Cu rost sau fără rost, prozatorii și poeții folosesc exprimarea simbolică mai ales pentru a transmite emoție. Chiar dacă pare ciudat, uneori prin simboluri poate fi transmisă mai clar o idee. Doar uneori! Însă în multe alte ocazii e vorba doar despre înflorituri făcute de dragul esteticii ori din dorința autorului de a epata. În alte vremuri limbajul simbolic a fost folosit și pentru transmiterea cunoștințelor tehnologice. La ora actuala avem un sistem internațional de patente, iar inginerii și cercetătorii din varii domenii nu mai sunt nevoiți să recurgă la simboluri pentru a-și proteja descoperirile. 

Scriu despre tehnologie și literatură, dar am ilustrat acest articol cu celebra lucrare a lui Rembrandt – „Rondul de noapte”. Uneori pentru a fi mai explicit e mai bine să desenezi, iar pictura europeană este încărcată de simboluri. Tablourile aveau rostul de a spune o poveste și fiecare detaliu a fost pictat cu un scop. Orice obiect sau personaj contribuie la transmiterea informației, ele nu au fost surprinse în cadru din întâmplare, așa cum pățim noi când facem fotografii.

Despre această pictură a lui Rembrandt știm că a fost comandată de compania de archebuzieri din cadrul gărzii civile din Amsterdam. Descrierea oficială spune că în prim plan se află căpitanul Frans Banninck Cocq și locotenentul Willem van Ruytenburch, în spatele lor sunt trei personaje care exemplifică utilizarea archebuzei, iar în planul trei sunt alți membri ai gărzii civile și, în mod bizar, două puștoaice rătăcite printre militari (chipurile mascotele companiei). 

Dar dacă privim cu atenție detaliile, lucrurile nu mai sunt la fel de simple și clare. În filmul „Nightwatching” al regizorului Peter Greenaway e teoretizată o întreagă conspirație, care pe alocuri pare cam trasă de păr. Totuși, nu putem trece cu vederea anumite elemente și posibila lor semnificație ascunsă.  

Nu știm ce bârfe și zvonuri circulau prin Amsterdamul acelei vremi, dar, ca oriunde și oricând, oamenii vorbeau despre indivizii bogați și puternici ai momentului, iar chestiunile cele mai interesante au fost mereu cele legate de viața privată a acestora. În centrul picturii se află unul dintre cei mai importanți oameni din oraș, căpitanul Banninck Cocq, care mai târziu avea sa devină chiar primar al orașului. În anul 1642, când a fost finalizată pictura, căpitanul era deja consilier municipal și era căsătorit de peste zece ani, dar nu avea copii, lucru neobișnuit pentru acea vreme. 

Poate este o întâmplare că umbra mâinii căpitanului se îndreaptă spre prohabul locotenentului său și tot din întâmplare arma ceremonială din mâna acestuia e înclinată exact în unghiul potrivit pentru a sugera un organ sexual. Oare chiar putem crede că Rembrandt le-a pictat astfel din întâmplare? Dar și vestimentația personajelor să fie tot un joc al hazardului? Codul vestimentar protestant era sobru, fiind recomandate culorile închise și fără multe brizbrizuri. Toți bărbații din tablou respectă acest cod, cu excepția locotenentului Ruytenburch. Soldații îmbrăcați în portocaliu nu încalcă codul vestimentar, aceasta fiind culoarea națională a Olandei încă din vremea lui Wilhelm de Orania. Îmbrăcat în crem și auriu cu broderii scumpe, asemenea puștoaicelor din planul doi, locotenentul contravine normelor morale protestante. Iată că ajungem și la personajele feminine, despre a căror prezență au fost mirați toți criticii de artă. Așa-zisele mascote ale companiei sunt probabil niște pipițe minore, văzute frecvent în preajma archebuzierilor. Una dintre ele poartă la brâu un cocoș mort ale cărui gheare sunt vizibile în tablou, iar explicația oficială este că astfel a găsit de cuviință pictorul să includă în compoziție emblema companiei – gheara de pasăre. Cocoșul mort nu poate semnifica o victorie împotriva francezilor, pentru simplul fapt că războiul franco-olandez încă nu a avut loc. Pe de altă parte, toată lumea știe ce înseamnă cocoș în limbaj colocvial. Iar în portul Amsterdam ajungeau marinari de toate națiile, astfel încât francezul „coq” și englezul „cock”, ortografiate diferit dar pronunțate la fel, erau termeni cunoscuți de prostituate și de militari. 

Forma prescurtată a bârfei ar suna cam așa: căpitanul merge la curve ca să pară heterosexual, dar de fapt e pederast, iar amantul lui este locotenentul. Fetele îl au la mână și păstrează secretul în schimbul unor cadouri scumpe, mai exact materialele luxoase din care își croiesc hainele. Veșminte asemănătoare are și locotenentul, posibil tot un dar de la Banninck Cocq. 

Pictura a fost comandată de 18 membri bogați ai gărzii civile, iar sursa zvonului ar trebui căutată tot printre personajele prezente în tablou, în persoana unui alt membru care își dorea funcția de comandant. Poate că este vorba de purtătorul drapelului, care deși se află în planul doi iese în evidență și prin pana de la pălărie se ridică deasupra tuturor celorlalți. Dacă privim în partea dreaptă a picturii, sursa ar putea fi bărbatul îmbrăcat în negru, un protestant cu principii stricte, care arată cu mâna spre fete și vorbește cu omul de lângă el. Experții care au studiat lucrarea spun că există indicii conform cărora schița inițială era diferită, dar pe parcursul execuției autorul s-a răzgândit. Poate să fie vorba doar de un capriciu al artistului sau ar putea fi vorba de o cerere primită mai târziu, în secret, pentru modificarea tabloului. Speculațiile pot continua la nesfârșit, iar „Rondul de noapte” își merită statutul de exponat principal în Rijksmuseum, precum și locul în Top 10 cele mai celebre picturi din lume. 

Chiar dacă vizitați muzeul din Amsterdam unde este expusă lucrarea, nu veți primi nicio explicație referitoare la vreun scandal sexual, lucru firesc într-un oraș renumit în ziua de azi pentru prostituție și lejeritatea moravurilor în general. Principalul argument al celor care neagă existența unui astfel de mesaj ascuns este faptul că pictura lui Rembrandt a fost acceptată de garda civilă și expusă în sediul acestora. Să nu uităm că în vremea respectivă homosexualitatea era incriminată, deci persoanele vizate nu prea puteau spune nimic, în caz contrar riscând o anchetă. Prin urmare, mergând pe principiul că mulți văd dar puțini pricep, tabloul a fost acceptat fără proteste. Explicația standard spune că toate aparentele indicii semnifică altceva sau sunt doar coincidențe, la fel cum este tot o coincidență și faptul că Rembrandt nu a mai primit comenzi în anii următori, când Braninck Cocq a devenit primar al orașului (1646-1650). Chipurile artistul nu a mai acceptat comenzi fiind deprimat după moartea soției, așa spune biografia oficială, dar datele istorice indică altceva. Înainte de moartea soției sale Saskia, pictorul se consola deja cu Geertje, care era doica sau guvernanta fiului său, iar în anii următori a început altă relație cu menajera Hendrikje. Geertje chiar l-a dat în judecată pentru că ar fi promis să o ia de nevastă și nu s-a ținut de cuvânt, apoi Hendrikje i-a născut o fiică și a rămas partenera lui Rembrandt până la moartea ei. După umila mea părere povestea cu depresia și refuzul comenzilor nu prea ține. Mai degrabă este vorba despre un embargou impus pictorului.  

Lucrarea este fără discuție una dintre cele mai importante opere de artă și abundă în detalii cu semnificație ascunsă sau cu dublu sens. În rândurile acestea am pomenit doar câteva dintre ele, dar mai sunt multe altele: în centru mâna unui membru al gărzii care pare să devieze țeava armei descărcate  în mod riscant, toboșarul și câinele din partea dreaptă, piticul din stânga picturii, gesturi, mimică și ochiul încruntat al artistului care privește din spate, peste umărul stegarului. Pictura merită văzută în mărime naturală, chiar dacă la Rijksmuseum în sala „Rondului de noapte” este mereu aglomerație. Pentru studierea detaliilor e mai util un computer și o fotografie bună, dar pentru privirea de ansamblu nimic nu se compară cu originalul. Când este vorba despre picturi de dimensiuni foarte mari se întâmplă un lucru ciudat. Fie privitorul nu vede copacii din cauza pădurii sau se poate fi invers, să nu vadă pădurea din cauza copacilor. Eu v-am avertizat! Până la urmă, de mai bine de 350 de ani, fiecare vede ce vrea în această lucrare și din acest motiv e o capodoperă.