Nino-Nina, Nino-Nina, Nino-Nina…
Vă amintiți sirena alarmei ecologice din anii 90 ai secolului trecut? El Nino si La Nina erau subiecte favorite ale buletinelor de știri. Tot felul de specialiști ne explicau cum se încălzește apa Pacificului și tot globul era teribil afectat ba de ploi, ba de secete. Catastrofele ne pândeau la tot pasul și chiar se punea problema dacă civilizația poate supraviețui în cazul intensificării Oscilației Termice a Pacificului de Sud. Circul a început cu El Nino din sezonul 1992/1993 și a ajuns la nivel de isterie în anii de după sezonul 1997/1998. Conform panicarzilor lumea contempla sfârșitul recifelor de corali din Pacific, inundații catastrofale în Deșertul Atacama (unde populație nu prea este) și alte chestii teribile. Dar ce să vezi, în anii următori au apărut și multe corelații pozitive: în anii cu El Nino scade numărul uraganelor din Atlantic, ceea ce nu e deloc rău și tot atunci cresc precipitațiile din California, regiune care are deficit cronic de apă. Au mai venit vești bune și din alte părți ale lumii, dar nu fac tot bilanțul aici, cine vrea detalii poate răsfoi internetul. Având în vedere urmările amestecate ale fenomenului, alarmiștii s-au potolit în deceniile următoare. În primul deceniu al secolului XXI s-a mai vorbit despre Nino și Nina, dar marea nenorocire profețită era topirea banchizei din Oceanul Arctic și dispariția urșilor polari până în anul 2007. Azi fenomenul El Nino și capriciile meteorologice asociate lui nu mai este un instrument inutil pentru alarmiștii climatici, care n-au spus mare lucru despre sezonul 2015/2016, în ciuda intensității fenomenului (vezi foto: a fost la fel de intens ca în 97/98). Dacă rezultatele sunt amestecate, bune și rele, isteria nu poate fi indusă populației, prin urmare este nevoie de alt truc, care azi este cunoscut sub numele generic, foarte vag, de Schimbare Climatică. Sub umbrela largă a schimbărilor climatice alarmiștii pot pescui selectiv toate fenomenele negative, în timp ce trec cu vederea evenimentele pozitive. Știrile pozitive nu fac rating la TV și nici click-bait nu sunt pentru surferii internetului.

Dar nu e nimic nou sub Soare! Circul a început mai demult, prin anii 70 ai veacului trecut. Atunci era vorba despre deșertificarea Africii. E adevărat că Sahelul a avut parte de niște ani mai secetoși în perioada respectivă, dar previziunile sumbre nu s-au adeverit. După anii secetoși au venit alții mai ploioși, și surpriză! În multe zone Sahelul e mai verde decât înainte. Se pare că vina principală pentru deșertificare o avea agricultura primitivă din zonă. De exemplu în Niger, în perioada respectivă trăiau 4,5 milioane de oameni, iar azi sunt 21,5 milioane, dar atunci era foamete, iar azi nu este. Oricum, dacă la un moment dat va fi din nou penurie alimentară, ea va fi consecința ritmului iepuresc de înmulțire, dar „specialiștii” vor da vina pe încălzirea globală și schimbările climatice. Între anii 1400 și 1750 Sahelul a fost afectat de o megasecetă, care sub nicio formă nu poate fi pusă pe seama activităților umane. La ora actuală există studii detaliate despre megasecete (perioade de secetă cu durata de minim două decenii), care au afectat cu regularitate Africa de Vest în ultimele trei milenii, așa că alarmiștii au tras pe linie moartă povestea cu deșertificarea… cel puțin până la seceta următoare.
Cronologia controversei. Prin anul 1896 suedezul Svante Arrhenius a făcut primele calcule referitoare la efectul de seră rezultat ca urmare a emisiilor industriale de dioxid de carbon (vezi articolul meu despre „Încălzirea globală… altfel”). Teoria a rămas o simplă curiozitate științifică până prin anii 1960-1970, când a luat avânt militantismul ecologist, hotărât să pună în cârca industriei toate evenimentele negative. După ce au fost acuzați, pe bună dreptate, pentru poluare, smog și ploi acide, mai marii grupurilor industriale au reacționat prost, încercând să nege că emisiile lor de carbon ar avea vreo legătură cu încălzirea globală. Mai departe conflictul a escaladat, iar după 1990 cercetătorii ofensați au reușit să atragă de partea lor presa, mereu dornică de senzațional, apoi politicienii au intrat în joc, iar oamenii au avut parte de mult circ și puține analize obiective. Academicienii cu orgoliul lezat nu sunt etaloane de corectitudine, industriașii care se tem că ar putea pierde bani sunt dispuși să susțină că albul e negru, mass-media se agață de orice subiect care mărește ratingul, iar politicienii spun publicului ce vrea să audă pentru a primi voturi.
Capcana intuiției. Publicul a fost mereu atras de informațiile senzaționale, pe care și intuiția proprie părea să le confirme. Omul de rând asociază căldura cu precipitațiile reduse și perioadele răcoroase cu precipitații mai bogate. Asta se întâmplă pentru că oamenii extrapolează evenimentele meteo zilnice (vremea) și imaginează clima ca un fel de vreme ridicată la puterea a doua, ceea ce nu este. Alarmiștii mizează exact pe această percepție greșită, atunci când vorbesc despre intensificarea evenimentelor meteo extreme. Ni se spune că vara vor fi secete mari și furtuni mai violente, urmate de inundații, iar iarna vom ava parte când de viscol, când de dezgheț. Dar toate aceste evenimente sunt doar fenomene meteo, adică vreme nu climă!
Încălzirea globală e reală, dar din păcate modelele matematice folosite pentru predicții nu pot include toate variabilele, deci nu e de mirare că dau rezultate eronate. Conform majorității proiecțiilor făcute prin anii 90, azi trebuia sa fie mult mai cald, dar nu este. E puțin mai cald decât în urmă cu un sfert de veac, dar nu așa cum spuneau ei. Nici deșerturile nu ne cotropesc. Oare de ce?
Probabil multe modele ale încălzirii globale nu țin cont de faptul ca o temperatură mai mare înseamnă evaporație mai mare => nori mai mulți => precipitații mai multe. Prin urmare o climă mai caldă va aluneca în direcția tipului Tropical Umed, nu în direcția tipului Tropical Uscat.
Argumente:
1) Circuitul apei în natură este intensificat și accelerat. Dacă încălzim apa ea se evaporă în cantitate mai mare (circuit intensificat) și se evaporă mai repede (circuit accelerat). Tot ce se ridică trebuie să și coboare, și exact asta se întâmplă cu vaporii de apă care ajung la înălțime. Ei se condensează și devin precipitații.
2) Istoria climatica a planetei a mai cunoscut perioade calde si umede. De fapt, de când există viață pe planetă, majoritatea timpului clima a fost mai caldă și mai umedă. Singurele perioade mai reci, care au fost în același timp și mai uscate, au fost epocile glaciare. (E contraintuitivă istoria climatică a Pământului, nu-i așa? Majoritatea oamenilor își imaginează era glaciară umedă și rece, ca o iarnă exagerat de lungă. Asta e iluzia vremii la puterea a doua).
3) Observațiile meteorologice recente. Deși în ultimii ani s-au înregistrat cele mai ridicate temperaturi medii, ultimele trei-patru veri din țara noastră au fost surprinzător de confortabile (temperaturi suportabile, ploi suficiente). Nu a remarcat nimeni? Clima României pare să piardă din caracterul Temperat Continental, în favoarea celui Temperat Oceanic. Desigur, observațiile meteo din câțiva ani sunt doar vreme, nu climă și pot fi infirmate în viitor, însă pentru moment ele indică aceeași direcție precum punctele 1) și 2) – ne îndreptăm spre o climă caldă și umedă, mai degrabă stabilă decât capricioasă.
Cronologia probabilă a schimbării climei. Epoca industrială a început cu aproximație la jumătatea secolului XVIII, dar în prima sută de ani emisiile de CO₂ au fost nesemnificative din punct de vedere al influențării climei. În următoarea sută de ani, adică între anii 1850-1950 emisiile s-au intensificat considerabil și a fost pomenit pentru prima dată efectul de seră (Svante Arrhenius). Secolul 1950-2050 este probabil secolul de tranziție, în care am început să vedem efectele. Încălzirea a afectat mai întâi masele continentale și atmosfera, dar oceanele au o inerție termică mai mare. La fel se întâmplă când încălzim o oală cu apă: mai întâi se încălzește tabla și aerul din jur, iar apa e ultima care își schimbă temperatura. Din cauza asta în prima jumătate a perioadei de tranziție am constatat doar încălzirea, iar în ultimii ani observăm și umezeala crescută. Pentru viitor estimez că umezeala va deveni tot mai evidentă, în următoarele decenii emisiile de CO₂ se vor stabiliza, iar clima planetei se va așeza într-o nouă formulă stabilă, puțin mai caldă și cu precipitații abundente. Ăsta este pariul meu pentru următoarele două-trei decenii. Așteptăm anul 2050 și vedem cine a avut dreptate.
Concluzii. Când vorbim despre încălzirea globală trebuie să avem în vedere și aspectele pozitive, fără a le pierde din vedere pe cele negative. Văicărelile apocaliptice nu sunt o dovadă de inteligență și nu constituie o abordare rațională a problemei. Căldura mai mare poate provoca secete și incendii, dar evaporația crescută va aduce ploi mai mai frecvente și mai abundente, care pot contracara secetele și incendiile. E garantat că anomalii și evenimente catastrofale vor mai exista, dar asta nu-i un lucru nou. Pentru vegetație în general și pentru agricultură, o climă puțin mai caldă și mai umedă e binevenită. Cea mai serioasă problemă ar fi legată de creșterea nivelului oceanelor, dar topirea ghețurilor e un proces foarte lent. Oricine a dezghețat vreodată un congelator știe cât de greu se topesc două-trei kile de gheață, chiar și într-o zi de vară. Antarctica are 30 milioane kilometri cubi de gheață, iar Groenlanda e aproximativ de 10 ori mai mică, cu 3 milioane kmc. Anul trecut un articol alarmist ne spunea ca gheața se topește mai repede decât în secolul XX. În fiecare an „pierdem” 226 kmc de gheață, un volum mai mare decât s-a estimat anterior, iar asta se traduce într-o creștere a nivelului oceanic cu 0,6 mm anual. Hmm, am senzația că avem de așteptat destul de mult timp. Când vine vorba despre topirea calotelor majoritatea articolelor nu vin cu cifre exacte sau se exprimă în tone, ca să pară mai mari cantitățile. De obicei autorii pun doar sirena de dezastru și nu dau multe detalii, ca să nu facă cititorul calcule și să descopere că toată povestea e doar un fâs. Nino-Nina, Nino-Nina, Nino-Nina…
P.S. Am scris articolul înainte de „marea topire” din vara asta. Specialiștii ne-au informat că în cea mai caldă zi din August s-au topit 12 miliarde de tone de gheață din Groenlanda. Hmm… Ce cantitate impresionantă! Oare? Groenlanda e cea mai mare insulă a Terrei, având suprafața de 2.166.086 kmp, înălțimea maximă de 3694 m și o calotă glaciară de aproximativ 3 milioane kmc. E destul de greu de înțeles metodologia prin care specialiștii au măsurat gheața topită pe o suprafață atât de mare. Dar eu nu contest valoarea emisă de ei, dacă 12 miliarde de tone au spus, eu îi cred pe cuvânt, însă nu îmi place unitatea de măsură folosită. Atunci când vorbim despre lichide sau gheață de obicei se folosesc unități de volum, nu unități de masă. Densitatea apei este de 1000 kg/mc, adică o tonă pe metru cub. Gheața însă plutește pe apă, deci e puțin mai ușoară. Internetul ne oferă valoarea de 916 sau 917 kg/mc. Cu puțină matematică putem afla volumul de gheață topită, care este de… 13,1 kmc. Senzațional, 13,1 kmc din totalul de 3.000.000 kmc de gheață s-au topit! Fâsss! Schimbând unitatea de măsură vedem că problema nu-i chiar așa de mare.
Alarmiștii care nu se dau bătuți vor repeta că asta e gheața topită într-o singură zi de vară, iar eu le pot aminti că vara groenlandeză are doar două luni și seamănă cu o primăvară capricioasă de la noi, cu maxime care pot depăși 20 ºC dar și minime ocazionale de -6 sau -7 ºC. Asta înseamnă că nu toată ziua se topește gheața, iar după vară vine iarna. Toată lumea știe că „iarna nu-i ca vara”, după cum spunea un mare clasic. :))) Iarna e lungă în Groenlanda și iarna ninge, iar zăpada se transformă în gheață și… sper că am explicat destul de limpede situația.
Prezentarea unor cifre bombastice de genul a 12 miliarde de tone sau N bazine olimpice este doar o mare măgărie, făcută pentru manipularea oamenilor prea leneși sau prea proști pentru face propriile calcule. Din păcate sunt mulți în ambele categorii. Dacă le mai arată la televizor și câteva imagini spectaculoase cu ghețari, unii încep să se panicheze și cred că vine sfârșitul lumii, ceea ce nu e cazul.