O conjunctură favorabilă

Cine aruncă o privire pe harta lingvistică a Europei, pană la urmă ajunge să se întrebe oare cum a supraviețuit un popor latin în estul continentului, înconjurat de nații cu origini complet diferite. Adevărul este că nu am fost mereu izolați. Înainte de sosirea migratorilor, de la Carpați până în Balcani și până la Marea Adriatică lumea vorbea diverse dialecte latine. Mai târziu, migratorii au făcut tot posibilul pentru eliminarea sau asimilarea băștinașilor. Chiar și în prezent slavilor și ungurilor le stă în gât prezența unor mici comunități vorbitoare de română sau alte dialecte latine pe teritoriile lor. În contextul medieval al regiunii, e de-a dreptul miraculoasă apariția unor state  românești. După cum veți vedea în continuare, se pare că trebuie să-i mulțumim lui Ginghis-Han și hoardei mongole, care fără să vrea ne-a dat o șansă. 

În anii 1222-1223 a avut loc prima incursiune mongolă în Europa. Mai întâi călăreții asiatici au devastat teritoriul controlat de cumani la nord de Marea Neagră, iar în primăvara anului 1223, în bătălia de la râul Kalka, au masacrat armatele slave ale Rusiei Kievene. În anii următori mongolii au avut alte priorități militare în Asia. În 1227, la moartea lui Ginghis-Han au ales un nou han, iar în anul 1237 hoarda a revenit în Europa, spulberând în numai doi ani toate principatele rusești. După o scurtă perioadă de odihnă activă (LOL), invazia a continuat în 1241, axa principală vizând Ungaria, iar un atac secundar Polonia. Mongolii au masacrat oastea ungurească în bătălia de la Mohi, dar regele Bela al IV-lea a luat-o la fugă, reușind astfel să scape cu viață. Invazia a luat sfârșit în 1242, când conducătorii mongoli au primit vestea morții marelui han Ogodai și s-au retras în Asia pentru alegerea unui succesor. Tot în perioada 1241-1243 alte trupe mongole au distrus Sultanatul turcilor selgiucizi din Anatolia și la un moment dat chiar a existat o alianță între bizantini și mongoli, dar chestiunea asta ne interesează mai puțin. 

În a doua jumătate a secolului XIII, mongolii Hoardei de Aur (numiți și tătari) au continuat să viziteze periodic Polonia, Ungaria și Bulgaria. Să aruncăm o privire asupra centrilor de putere din Europa răsăriteană și centrală, la momentul respectiv. Principalul centru de putere era chiar Hoarda de Aur, localizată în Crimeea și pe litoralul nordic al Mării Negre. La sud de Dunăre avem Țaratul Vlaho-Bulgar, destul de slab și aflat în declin chiar dinainte de invazia mongolă. La vest de Munții Carpați găsim Ungaria, grav afectată de invazia din 1241-1242, când se estimează că a pierdut o cincime din populație. Spre nord-vest Polonia era mereu în defensivă, fiind invadată periodic de tătari. În nord, lângă Marea Baltică apare un nou centru de putere, în Marele Ducat al Lituaniei, unde mongolii nu au ajuns niciodată din cauza mlaștinilor și pădurilor (cavaleria nu e eficientă prin smârcuri și codri). Departe în nord-est, tot într-o zonă împădurită, se remarcă Cnezatul Moscovei, mai întâi vasal al mongolilor, apoi stat independent. Între acești centri de putere sunt cuprinse spații vaste controlate superficial de mongoli prin intermediul unor principi vasali, neputincioși din punct de vedere militar. Practic e vorba despre o fâșie lată de teren aparținând nominal Hoardei de Aur, dar unde în realitate exista un vid putere. Teritoriul dintre Carpați, Dunăre și Nistru făcea parte din domeniul tătarilor, fiind localizat în extremitatea sud-vestică a fâșiei de teren despre care am vorbit.

Din Diploma Cavalerilor Ioaniți aflăm ca în anul 1247, pe teritoriul Țării Românești existau patru mici voievodate conduse de Ioan, Farcaș, Seneslau și Litovoi. Cam mulți conducători pentru un spațiu atât de mic – pare să existe un vid de putere, așa cum l-am descris în rândurile anterioare. După câteva decenii, prin 1310 apare subit Basarab I, primul domnitor al întregii Țări Românești, nesupusă tătarilor, care treceau printr-un moment de slăbiciune cauzat de lupte interne. În schimb Ungaria ar fi vrut să anexeze acest teritoriu, dar Basarab I, după ce-i bate pe unguri în 1330 la Posada, a clarificat chestiunea independenței țării. Neagu Djuvara a avansat ipoteza originii cumane a dinastiei Basarab, ceea ce este foarte posibil. Puținii cumani care au supraviețuit invaziilor mongole s-au refugiat preponderent în Ungaria dar, fără îndoială unii și-au găsit adăpost și în arealul viitoarelor state românești, cu gândul de a-și face alt stat. Tot atât de bine ar fi putut să fie și vlah, iar originea mixtă este la fel de plauzibilă, având în vedere că alianțele matrimoniale erau principala formă de diplomație  medievală.

Tot în preajma anului 1300 a fost înființată și Marca Moldovei, un avanpost militar menit să protejeze Ungaria de invaziile tătarilor. Faptul că Ungaria nu mai avea forța de dinaintea invaziei mongole se vede destul de clar și în anul 1360, când Bogdan I reușește să transforme Moldova în voievodat independent. E rezonabil să credem că Bogdan I a fost inspirat de reușita lui Basarab I, care în deceniile anterioare și-a croit propria țară la sud de Carpați. Întemeietorul Moldovei era probabil român din Maramureș, dar și în cazul lui nu e exclus să fi avut vreo bunică ruteancă, un verișor cuman sau chiar o mătușă unguroaică, însă asta contează prea puțin. A vrut să-și facă propriul său stat și a reușit.

Pe lângă invazia mongolă, noi românii am fost ajutați și de geografie. Atunci când puterea hoardei a slăbit, Polonia, Lituania și Rusia Moscovită au anexat rapid teritorii vaste din câmpia est-europeană și nicio tentativă de întemeiere sau restaurare a altor state nu a avut succes acolo. La rândul ei, Ungaria a încercat să se extindă peste Carpați, dar relieful accidentat și împădurit a favorizat statele românești emergente. Noi românii am avut parte de o conjunctură extrem de favorabilă: mongolii i-au spulberat pe slavii din răsărit și le-au tăiat avântul ungurilor, codrul a fost frate cu românul și în plus am avut noroc de doi domnitori capabili să exploateze situația. În general isprăvile lui Ginghis-Han și ale urmașilor săi nu sunt bine văzute, dar în ciuda jafurilor și distrugerilor făcute de mongoli, cred că noi românii am supraviețuit ca nație datorită lor. Nu e cazul să-i facem statuie lui Ginghis-Han, doar să admitem că în ceea ce privește nația românească, mongolii au făcut și lucruri bune. 

Ce s-ar fi întâmplat dacă nu veneau mongolii? Aici intrăm pe tărâmul istoriei contrafactuale și chiar nu au rost speculațiile. Știm că rușii doreau să ajungă la Constantinopol, iar ungurii ar fi vrut să se întindă până la Marea Neagră. Nu știu ce s-ar fi întâmplat dacă nu veneau mongolii, dar e mai bine că au venit…