S-au dus 30 de ani!

În preajma Revelionului 1989/1990 toți puștanii de la bloc aveau o păreri despre ce va fi și cum va fi viitorul. Erau vreo doi puțin mai mari decât mine, care estimau că „în cinci-zece ani va fi si la noi ca în Germania”. Mie, cu fenomenala înțelepciune a celor 15 anișori, termenul de cinci ani îmi părea exagerat de lung. Puteam să înțeleg că pentru anumite elemente de infrastructură, cum ar fi autostrăzile sau zgârie-norii din beton și sticlă ar fi nevoie de ceva mai mult timp, dar în rest nu mai vedeam niciun obstacol în calea modernizării și prosperității. În definitiv, tiranul era mort și îngropat, din Vest veneau semnale clare de simpatie și multă lume părea dispusă să ne ajute, dar în naivitatea mea, n-aveam de unde să știu cât de mulți paraziți sălășluiesc în preajma unui dictator și cât de agresivi vor deveni după dispariția stăpânului lor. 

30 de ani mai târziu, cu avantajul unei priviri retrospective, omul înțelege altfel lucrurile și cred că toată perioada asta poate fi privită ca un lung război de uzură, cu ofensive și contraofensive prost gestionate. În ansamblu, se poate zice că până prin anul 2005 șobolanii, căpușele și limbricii păreau să câștige, dar apoi sorții au început să se schimbe. Nu-i vorba de o victorie spectaculoasă, ci despre faptul că România a evitat să devină un stat eșuat și chiar dacă noi suntem încă plini de noroi, cel puțin am reușit să ieșim din mocirlă. Azi nu mai visează nimeni că vom prinde din urmă Germania peste cinci ori zece ani, dar să reducem decalajul… asta putem. 

Nu demult mi-au ajuns în mână niște date statistice despre ultimele trei decenii, iar trendul e în mod clar pozitiv. Chiar dacă sportul național al românilor e văicăreala și la orice sondaj majoritatea intervievaților cred că „nu mergem în direcția bună”, cifrele arată că lucrurile nu stau chiar așa. Să începem cu valoarea produsului intern brut pe cap de locuitor. În 1990 PIB-ul era de 1640 de dolari pe cap de român, în timp ce nemții aveau peste 20 mii de dolari pe capul fiecăruia. Diferența era ca de la cer la pământ, dar între timp situația s-a mai schimbat. În ultimii ani, conform datelor de la Banca Mondială, PIB-ul românesc este în jur de 27 mii de dolari de căciulă, iar în cazul Germaniei este dublu, cu 54 mii de dolari pe cap de locuitor. Deci este evident că am progresat mult. 

Sigur se vor găsi unii cititori care să-mi reproșeze că PIB-ul nu-i tot una cu banii din buzunarul fiecărui om sau cu puterea de cumpărare ori nivelul de trai. Da, e adevărat, dar putem să aruncăm o privire și la evoluția salariilor. În primul deceniu de după Revoluție (sau lovitura de stat, pentru cine preferă să o numească astfel), salariul mediu net al românului oscila în jurul valorii de 100 de dolari. Practic toată populația se afla aproape de limita internațională a sărăciei, care este de 2 dolari/persoană/zi. După schimbarea mileniului, foarte lent situația a început să se îmbunătățească și exact când credeam că suntem „out of the woods”, adică pe englezește în afara pericolului, ne-a lovit criza economică din anul 2008. A fost dureros, dar adevărul este că și în cele mai negre momente ale crizei economice, noi am trăit mult mai bine decât în primii ani de după revoluție, doar că unii avem memoria scurtă, iar altora nu ne place să ne amintim și să recunoaștem, dar în schimb toți ne văicărim cu pasiune oricând avem ocazia. La ora actuală salariul mediu net este undeva în jur de 700 de dolari pe lună, incomparabil cu situația existentă în urmă cu două sau trei decenii. 

În privința prosperității nu i-am ajuns din urmă pe nemți și probabil că nici nu vom reuși vreodată sa-i ajungem, dar suntem destul de aproape de greci sau de portughezi și cu un mic efort putem să-i depășim în următorii ani. Dacă polonezii și alte nații est-europene au reușit, atunci sigur că și noi suntem capabili să facem asta, dar nu avem voie să mai circulăm cu viteză redusă. Restricția de 30 ANI a expirat!